Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?
Bătrâna, vopsise cele zece ouă și acum stătea chircită lângă vasul cu vopsea, din care ieșea un puternic miros de oțet. O podidiră iar lacrimile și privind crucifixul de pe peretele mucegăit, ridică fără să vrea mâinile zbârcite, roșiiatice a întrebare. Gândea, – De ce mă lași Doamne să sufăr atât?
A câta sărbătoare petrecută singură? Doar ea și motanul bătrân care aproape orbise și care se-mpleticea când venea vremea să iasă afară. Fiul plecat cu familia peste Ocean, o suna din când în când și doar se lăuda cu realizările lui și ale familiei lui. Eleonora ar fi vrut ca Vlad să o întrebe ce mai face, cum se descurcă, dacă a mai fost la mormânt la Ghiță….dar…
Duminică, chiar de Sfânta zi a Învierii Domnului Iisus Hristos, avea să împlinească 80 de ani. Se gândi cu groază, că iar va veni de la Sfânta Liturghie, singură și va vorbi cu voce tare ca și cum toți de odinioară ai casei, ar fi fost în preajma-i. Spălă vasul de vopsea, unse ouăle cu o fâșie de slănină și parcă zorită de o forță nevăzută, se grăbi să se schimbe cu gândul să meargă la cimitir, să aprindă câte o candelă, să rostească o rugă la căpătâiul celor duși. Încă se mișca binișor la vârsta ei. Fusese poștăriță, factor poștal și toată viața cu tolba în spinare cutreierase micul orășel, care se schimbase sub tălpile ei. La cimitir mai era lume. Unii curățau crengile uscate, alții dădeau cu var și unii chiar dăduseră foc unor grămezi de crengi uscate. Se lăsă pe băncuța de la crucea răposatului Ghiță, iubitorul ei soț privind în sus, așa din instinct. Rememoră crâmpeie din viața lor, din viața lor de familie apoi se întristă brusc cu ochii pironiți pe crucifixul de bronz. Privea Cristul cum stă biruit parcă, pe crucea îngustă, cu capu-i divin, căzut…răstignit, cu mâinile ca pentru a cuprinde toate păcatele lumii. Își aduse aminte de cuvintele Mântuitorului : Eli, Eli, Lama Sabactani !
Pronunță și ea încet, de parcă i-ar fi fost rușine : Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit ? Și pe dată o voce lăuntrică îi șopti ferm…Nu te-a părăsit nimeni! Mergi acasă, femeie! Eleonoră se uită în jur, aprinse o candelă și încercă să spună o rugăciune dar nu putea uita acea voce din mintea ei…Lăsă candela, căzută pe o parte să ardă și porni pe aleile cimitirului, căutând ieșirea. Merse pe scurtătură, pe la Gară. Lumea parcă nu mai exista în jurul ei. Îi veni în minte un gând….oare cine mă așteaptă acasă, moartea? Și râse în gându-i, certându-se în același timp pentru gându-i aiurit. De după colțul străduței se vedea casa ei, cu brazi la poartă. La poartă se vedea o mașină și cineva descărca bagaje din portbagajul imens.
Eleonora se opri brusc, ducându-și mâna la gură..Nu se poate..Spre ea fugea fiul și cele două nepoate…S-au îmbrățișat acolo, la nici 50 de metri de casa lor. – Mamă! Măicuță, am venit să facem Paștele împreună..toți, și eu..uite Ioana și Margareta și Mihaela, așteaptă în curte. Bătrâna mamă, privi cerul aducându-și aminte de vorbele din mintea-i : – Nu te-a părăsit nimeni! Mergi acasă, femeie!

 

Iulian Iustin Melinte, Rădăuți

Egger angajeaza
Egger

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here