Nimic nu m-a ajutat mai mult în viaţă ca suferinţa. Singură, suferinţa este suprema catedră de teologie. Sunt sigur că îngerii erau geloşi pe noi pentru că ei nu au această suferinţă dincolo de firea noastră.”
  • 13 August 1914
  • Misleanu, Ialomiţa
  • ieromonah
  • 14 ani
  • Miercurea Ciuc, Brașov, Jilava, Suceava, Vaslui, Aiud
  • 19 Iulie 2011
  • Mănăstirea Techirghiol

Considerat unul dintre cei mai importanți duhovnici ai Ortodoxiei, părintele Arsenie Papacioc s-a născut în 1914 ca al șaptelea copil al părinților Vasile și Stanca, într-o familie de aromâni. Casa părintească se afla în satul Misleanu, comuna Perieți din județul Ialomița. Numele civil al părintelui Arsenie a fost Anghel. De mic, Anghel dovedește o memorie bogată și o vie inteligență, de multe ori fiind premiant cu coroană. Membru în cercul literar constituit în jurul revistei „Vraja”, tânărul Anghel Papacioc are aptitudini atât intelectuale, cât și fizice. La întrecerile interșcolare, organizate în București, obține locul I la viteză și locul II la sărituri. În anul 1932 a absolvit Școala de arte și meserii din București. După vârsta de douăzeci de ani, Anghel, care avea o evlavie deosebită, a avut intenția de a intra ca frate la Mănăstirea Frăsinei din Vâlcea. Starețul mănăstirii, părintele Simeon, l-a refuzat spunându-i: „Nu te pot primi, frate. Te văd că ești nițel mai învățat și nu te pot pune la boi. Ce o să zică frații? Pe acesta îl ții la cancelarie și pe noi ne pui la greu?“. A fost arestat și condamnat sub regimul mareșalului Ion Antonescu în 1941, pentru apartenența la Mișcarea Legionară.

Nu a renunțat la gândul de a se călugări și a mers la Mănăstirea Cozia, unde a fost primit ca frate în obștea monahilor în anul 1947. A primit ascultarea de paracliser și apoi pe cea de a preda educația civică elevilor. Deoarece vorbea copiilor despre Iisus Hristos, comuniștii din Râmnicu Vâlcea i-au interzis să mai propovăduiască celor mici învățătura creștină. A fost nevoit să părăsească mănăstirea și s-a retras la o moșie pe care călugării de la Cozia o aveau aproape de Caracal. Acolo a rămas un an și jumătate, de unde a fost luat de părintele Gherasim Iscu, starețul Mănăstirii Tismana. Acesta l-a ascuns la schitul Ciclovina. Mitropolitul de atunci al Olteniei, Firmilian, a aflat însă de cel care stătea la Cioclovina și i-a propus postul de spiritual al Seminarului Teologic. Securitatea nu a aprobat gestul al mitropolitului, astfel că fratele Anghel de atunci a trebuit să plece de acolo, ajungând la Mănăstirea Sihăstria în anul 1949. Între 1949-1950 a fost sculptor la Institutul Biblic. Astfel a revenit în București, la Mănăstirea Antim, unde a fost călugărit, primind numele de Arsenie, la slujbă participând părintele Sofian Boghiu, părintele Benedict Ghiuș, iar naș de călugărie fiindu-i părintele Petroniu Tănase. A fost hirotonit preot pe seama mănăstirii Slatina pe 26 septembrie 1950. După ce a primit și preoția, părintele Arsenie a fost numit spiritual la Seminarul Monahal de la Neamț (1951). A plecat apoi la Mănăstirea Slatina, al cărei egumen a fost (1952-1958).
Părintele Arsenie Papacioc a trecut prin pușcăriile comuniste unde a pătimit alături de Părintele Iustin Pârvu, Ioan Ianolide, Valeriu gafencu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu și alții. Astfel, în anul 1958 a fost arestat și dus la Suceava, fiind acuzat de „subminarea ordinii sociale” alături de ceilalți membri ai mișcării spirituale și intelectuale „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim. A fost ținut în anchetă vreme de nouăzeci de zile, bătut și chinuit, mutat de la un penitenciar la altul și a fost în cele din urmă condamnat la 20 de ani de muncă silnică. A fost eliberat în 1964 de la închisoarea din Aiud, beneficiind de amnistia generală a deținuților politici. După eliberare, o vreme nu a fost reprimit în monahism, însă a fost primit de Mitropolitul Ardealului de atunci și trimis ca preot la o parohie din Ardeal. De aici, a ajuns, în 1976, la Mănăstirea Sfânta Maria – techirghiol, unde a rămas până la trecerea sa la Domnul.
,,Anghel Papacioc, părintele Arsenie, era un călcător, fără nici o îndoială în cuget, pe poteca bine bătătorită a celor ce prin nevoinţe trupeşti şi sufleteşti ajungeau la purificarea şi iluminarea cugetului” – (Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată)

 

Ei sunt stâlpi ai Neamului și fără suferințele și jertfa lor, neamul românesc nu ar fi dăinuit atât. Suferința tinerilor de odinioară, aluat – plămădeală a Neamului.

 

Iulian Iustin Melinte, Rădăuți

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here