Fotbalistul Costel Nae a marcat ultimul „gol”. Un gol în inimile iubitorilor de fotbal.„21 iunie 1976. Aici pe stadion a început povestea. Era mai frumos ca acum, Stadionul, sportul, oamenii, jucam cu echipe mari din țară, Iași, Bacău… vremuri frumoase, tribunele pline, nu ca acuma.” Costel Nae pășea agale pe lângă gardul stadionului. Povesteam despre cum a venit la Rădăuți, despre ce însemna pe atunci „meseria” de fotbalist. Mergea greu, împovărat de boală, dar avea totuși alura și ținuta unui sportiv. Nu bănuiam că va fi ultimul lui interviu. Ne știam de mult. Nu am fost pasionat de sport, dar ne-am cunoscut în `89, (era să scriu la revoluție). Eu eram la Primărie și el a fost împușcat. O rafală de Gloanțe au pătruns prin parbriz, unul a nimerit în tetieră, altul în porthartul ofițerului de pe scaunul din dreapta și unul a străpuns volanul și s-a oprit în brațul lui. Un episod trist, terminat din fericire doar cu o rană, care ar fi fost pentru alții un pașaport către o viață mai bună, cu câteva hectare intravilan, cu scutiri și facilități ambalate într-un certificat de revoluționar. „- Şi-au luat alții certificate Cornele! Nu noi. Eu aveam și actele de ieșire din spital, și adeverințele, și radiografia, și m-au luat la puricat cu întrebări că… am renunțat. Au luat certificat de revoluționar aia care au stat în 89 sub pat sau la televizor. Poate pentru copii măcar ar fi fost bine. Ce, nu meritam?”

În decembrie `89 să ai o dacie neagră cu numere de București, într-un orășel de provincie în care bârfele și dezinformările circulau paranoic, mai repede decât astăzi pe facebook, era o minune să scapi ne împuşcat sau arestat ca terorist. Nae a fost împușcat, dintr-o eroare.

Ca fotbalist a fost remarcat de Ilieș și Ionașcu, șefii întreprinderii rădăuțene, care susținea pe vremea aceea fotbalul rădăuțean, sportivii fiind angajați cu… „scoatere din producție”.
L-au văzut la un meci al echipei Metalul, la Fălticeni și l-au chemat la echipă. Juca pe atunci la București, le-a spus părinților că vine pentru trei luni la Rădăuți, dar a rămas definitiv. A jucat pentru Rădăuți în meciuri importante, contra echipelor Steaua și FC Argeș. Pe atunci 6 steliști erau în lotul naționalei. Marele Balint a reușit să înscrie abia în minutul 108. Își aduce aminte cum tribunele pline îi scandau numele. Era căpitanul echipei. Când a venit în Rădăuți a primit o garsonieră, într-un bloc, în care mai erau șapte sportivi. Dacia neagră a achiziționat-o în 1983, prin tatăl său. Era mândru de ea și nu i-a schimbat niciodată numerele de București: B 84 NAE. Pe atunci erau foarte puține mașini în oraș și un număr de București impunea respect, iar în vremea crizei de combustibil, putea să ia benzină din orice localitate. A pornit de la juniori de la Steaua și obiectivul lui a fost să ajungă cât mai departe. Ajuns la Jiul Petroșani, în divizia A, însă la 31 de ani, vârsta l-a determinat să șuteze pentru Rădăuți. Nu a regretat nicio clipă că a venit în Bucovina. Mi-a spus că singurul regret, privind în urmă este că fotbalul nu mai e ce-a fost. „Suporterii veneau și în deplasare cu noi, tribunele erau arhipline și gardurile de pe margine, abia făceau față numărului mare de suporteri. Am contribuit la rezultatele deosebite ale acestei echipe și mă bucur pentru această chestie. Acuma, nu doar la Rădăuți, în toată țara, se cam duce sportul… rege.”

Am terminat interviul lângă Primărie și m-a rugat să „… pune și tu o vorbă pe lângă ăia… cu care te văd mereu la televizor, poate mai au un loc de cetățean de onoare, că am jucat bine…”.  I-am spus că titlul ăsta nu vine la pachet cu vreo rentă, sau bonusuri materiale, că nu-ți dă nimeni nici măcar o insignă. A zâmbit și mi-a spus: „- N-ai înțeles, pentru copii..” Am pus. Se pare însă că unele voci l-au ascuns în spatele unui pahar de vin, ca să nu prindă „onoarea”. Da! I-a plăcut mereu un vin bun. Da cui nu-i place?

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here